Evocări din condei

“…acolo, la câţiva metri de inamic, îşi încleştase degetele pe armă, călcând uşor pe muşchiul răcoros, de deasupra căruia lumina se îndepărtase amar…”

  Pauză. Mână ei vibra de emoţie. Reveni.

 “..de deasupra căruia lumina se îndepărtase amar , vestind cu durere asfinţitul.”

 A urmat o ceaşcă de cafea băută în tăcere. Apoi s-a aventurat iar printre cuvinte.

“ Masina de scris mi-a devenit prietenă şi confidentă acum douăzeci de ani. Atâtea coli de hârtie am răsucit pe tamburul ei şi atâtea sentimente am <<bătut>> într-un ritm ce alterna adesea cu stări derutante şi pauze lungi.”

 Fiecare carte scrisă de Liana e o ţesătură de idei cu o accentuată rezonanţă clasică, în care totul se înlănţuie, se întrepătrunde  cu un firesc ce lasă să decurgă, în linişte, viaţa privită prin ochii scriitoarei.

Artă in cerneală

Stătea şi le contempla în tăcere. Să fi fost simplitatea inventivă, sau modul în care reuşise să le impregneze în piele..

 

 În spatele lui, pe perete, era agăţată o gravură închisă într-o ramă neagră de lemn. Înfăţişa portretul unei femei care stătea lângă o masă de stejar , privind în gol, gânditoare, cu mâna sprijinită pe un scaun ce se ivea pe jumătate de după silueta ei.

 

 

 “ E prima mea lucrare. Probabil de asta am şi păstrat-o. I-au urmat atât de multe, încât le-am şi pierdut numărul”. Amintirea stârnită lăsase pe figura lui un aer îngândurat. 

Unul din “maxim şasă cai frumoooş”

–      E bine? 

 –     E puţin agitat, dar nu din cale-afară.

 –     Atunci nu vor fi probleme.

 –     Este matur pentru cei trei ani pe care îi are; sare superb şi cred că aleargă destul de iute.

 Zicând acestea, tânărul porni alături de calul său spre linia de start. Era prima cursă la care masculul cabalin avea să participe. Trecând la pas pe lângă tribune , a avut timp să se obişnuiască cu zgomotele şi mirosurile, ajungând, mai apoi, la start. Şi-a ciulit urechile , nările i s-au lărgit, lăsând să se vadă că se trezea în el acel instinct tumultuos de a alerga şi de a învinge. Când s-a dat drumul la benzi, a ţâşnit ca din puşcă.

 

În acte

Se aşeză într-un fotoliu , îşi aruncă pălăria şi îşi lăsă capul în mâini.

 

 În liniştea încăperii răsunară suspine înăbuşite. Lampioanele chinezeşti , de mătase străvezie, prezente în două colţuri ale camerei lăsau să străbată o lumina slabă , ce se prelingea pe petalele purpurii care smălţuiau florile din vaza aşezată cu grijă pe masă.

 

Cortina căzu asupra tabloului de final. Ropote de aplauze.

 

O gură de aer proaspăt

Luă loc la o masă, cu privirea fixată pe soarele roşiatic ce începea să se ascundă după munţii violeţi din depărtare. Deasupra lor, pe cer, se clădiseră nori cenuşii, grei. Zgomotele se stinseră în câte o undă de vânt rece şi în ropotul uşor al ploii de afară. Întuneric.

 Spre dimineaţă ceaţa pusese stăpânire pe întreaga zonă. Ştia că nu poate sta prea mult departe de el. Muntele era viaţa lui .