Luă loc la o masă, cu privirea fixată pe soarele roşiatic ce începea să se ascundă după munţii violeţi din depărtare. Deasupra lor, pe cer, se clădiseră nori cenuşii, grei. Zgomotele se stinseră în câte o undă de vânt rece şi în ropotul uşor al ploii de afară. Întuneric.
Spre dimineaţă ceaţa pusese stăpânire pe întreaga zonă. Ştia că nu poate sta prea mult departe de el. Muntele era viaţa lui .
“ Prima oară am urcat pe munte cu tata. Pe potecile care te afundă în pustietate, străjuite de tufişuri palide, printre valurile de pământ amorf,printre brazii loviţi de aburul verde al mugurilor, acolo am descoperit că muntele are mereu porţile deschise pentru tine; ciudat e că niciodată nu mi s-a părut greu drumul pe cărările de munte.Aveam în sânge drumeţiile.”
Până la 16 ani a străbătut fiecare potecă a Carpaţilor. Pe unde locurile rămân pustii, iar pe întinderea lor se aleargă soarele şi norii, şi-a lăsat câte o parte din viaţă.
Când frigul de după miezul nopţii se aşterne şi începe să il cuprindă, ştie că, mai presus de toate, a mers pe drumul său.
Decorul cu vârfuri ascuţite este acum refugiul lui .
Posted by ionadrian on 05/07/2009 at 10:30 pm
Te trezesti dimineata si simte cortul cum te loveste sub presiunea vantului. Dar, da norii se tolaneau pe creste si acolo sus totul parea altfel. Abia astept sa inchei cu facultatea sa mai urc prin carpati.
Posted by Kautylia on 06/07/2009 at 12:39 am
o gura de aer proaspat … e bine venita atunci cand incepi sa spui povesti …. iti multumesc